Ilie catre Pavel -1-

Dragă Pavel,
A trecut mult timp de cind am primit scrisoarea ta si eram mereu hotărît să îţi răspund dar mereu alte si alte lucruri m-au oprit. Iată ca azi am o binemeritata pauză şi incerc.
Scrisoarea ta m-a surprins puţin cu două aspecte pe care nu le cunoşteam şi pe care ţi le spun direct aşa cum mi-a fost intotdeauna firea, mostenită de la bozîntanii din care mă trag. În primul rînd aspectul legat de credinţă. Multitudinea de citate, trimiteri la Biblie, la Apostoli si alte cărti sfinte nu fac parte din modul tradiţional de abordare, cel putin a mea si a altora ca mine. Dar nu am vrut să intervin cu nimic in scrisoarea ta, pe care am publicat-o aşa cum ai scris-o. Si al doilea aspect este legat de relaţia ta cu cîntatul. Am vazut că pentru tine nu a fost o mare bucurie să cînţi, mai mult o obligaţie, creată de părintele tău. As vrea să-ti răspund ce cred eu despre aceste două aspecte si aş vrea sa impart lucrurile in două, aşa ca in aceasta primă scrisoare mă voi referi strict la primul aspect, cel cu credinţa, urmînd ca despre muzică să-ţi scriu mai tîrziu.
Scrisoarea ta m-a făcut să mă gindesc la două lucruri. Primul ar fi acela dacă părinţii mei au avut dreptul să mă boteze in credinţa lor. Si am luat problema inginereşte, pe toate părţile, dîndu-mi mie insămi un răspuns cam de forma următoare. Dacă ei, părinţii mei, şi-au asumat obligaţia in primul rînd să mă aducă pe lume, apoi să mă crescă pînă ce voi fi în stare să am singur grijă de mine, este de la sine inţeles ca tot ei trebuiau să mă facă parte şi din familia lor spirituală, adica să mă boteze in credinţa lor. Cînd? Cît mai repede, pentru că, Doamne fereşte, putea da peste mine o boală si puteam muri prunc nebotezat. Deci, fară sa fiu expert in interpretarea cărtilor sfinte, fară să le cunosc bine si studiez, cred sincer că era nu numai un drept al lor dar si o obligaţie, peste care nu puteau cu nici un chip să treacă. Acesta este un prim aspect al credinţei in care am fost botezat si nu mai insist asupra lui.
Al doilea aspect care m-a pus pe ginduri in scrisoarea ta este legat de continuarea existentei mele creştine in cadrul religiei in care am fost botezat de părinţii mei, de data aceasta trecind la etapa conştientă şi de care răspund in nume propriu, a existenţei mele ca om. Şi anume m-a obsedat o noţiune pe care doar am intuit-o şi mai tîrziu am incercat cu priceperea mea sa mi-o clarific. Este „Biserica părinţilor mei”. Ce inţeleg eu prin aceasta si cum mă raportez eu ca om, ca si credincios, la aceasta. Pentru a-mi explica mie insumi această noţiune, mi-am facut si o sa fac şi aici o scurtă descriere in timp despre cum am ajuns, de la botezul de prunc nou-născut la statutul de om credincios in credinţa in care am fost botezat de catre părinţii mei.
Pentru cei crescuţi in Bozînta, odată cu generaţia mea (1950), exemplul era dat in fiecare zi in familie. În fiecare seară si dimineţă vedeai părinţii cu faţa spre locul de unde rasare soarele, izvorul de căldura si lumină, spunindu-şi in gind sau glas incet, rugăciunile. In fiecare duminica eram in biserică, la inceput alături de mame cind eram foarte mici, apoi singuri in faţă, la strană, cind eram mai mărişori, in linişte si disciplină, făcind ce făceau şi ceilalţi. Şi dacă se intimpla să fim mai zburdalnici avea grijă Canja, Dumnezeu sa-l odihnească, sa ne traga cite un pămătuf si să ne mustre cu vorba lui – „Lepeteac”. Apoi, dupa ce am inceput clasa 1, in fiecare sîmbătă la ora cinci dupa amiază eram la ora de religie cu părintele Lupan. A fost un om cu totul deosebit, lucru pe care l-am inţeles mult mai tirziu. Desi biserica noastră trecuse de la greco-catolicism la ortodoxie el inca mai folosea la slujbă „Doamne indură-te spre noi” şi „Spiritul tău”. Îşi ţinea predica din amvon, ale carei trepte le urca incet, fiind bătrin si slăbit, dar ce spunea era răspicat şi pe intelesul tuturor, mai tineri sau mai bătrîni. La religie, pe care şi tu ai facut-o mai inintea noastră, avea o programă bine pusă la punct, incepind cu Vechiul Testament, continuind cu Noul Testament, Vieţile Sfinţilor, întinsă pe mai mulţi ani, astfel incit pină prin clasa a 7-a, daca nu greşesc, am trecut prin tot ceea ce minim ar trebui să cunoască un bun crestin. In tot acest timp si alţi ani după, am luat contact şi cu alte aspecte ale credinţei si ale bisericii, cum ar fi inmormîntări, cununii, botezuri, pomeniri, sfinţirea holdelor, am participat in toţi anii la sărbătorile Crăciunului, Bobotezei si astfel am ajuns sa ne luam locul ca tineri in „scoruş” (cor). Baieţii in dreapta, fetele in stînga. Tot in perioada copilăriei mele in biserică cînta un cor din tinerii mai mari, pregătit si dirijat de „Domnu Tămas”, fost ofiter in armata germană, vorbitor de limbi straine cum ar fi germana si italiana, cu o bună cultură muzicală, cinta la vioara sa care, după inscrisul din interior ”Anno faciebat …”, părea sa fie o vioara Amatti. Corul cînta pe patru voci si urmele lui se mai pot regăsi si acuma cind, atunci cind cintă toti in biserică, se mai pot auzi sporadic vocile a 2-a sau a 3-a. Se organizau schimburi de coruri intre sate, tu fiind mai mare un pic poate ţi le aduci mai bine aminte. Eu sigur imi aduc aminte un asemenea eveniment şi masa întinsă pentru musafiri chiar in ţintirimul bisericii. In astfel de imprejurări, intr-o astfel de atmosferă de manifestare creştină fără de ostentaţie si plină de seriozitate, in care nimeni nu făcea paradă de credinţa sa ci era considerată un lucru normal, este de la sine inţeles ca fiecare dintre noi ne-am format, in sinea noastră internă, ca buni crestini otodocşi.
A venit vremea sa „plec in lume”. De la şaisprezece ani am plecat pe calea mea, iar acasă am ajuns, elev fiind, doar in vacanţe iar mai tirziu, ca militar, doar in concedii cind s-a putut, ca de altfel şi acuma cind teoretic ar trebui sa am mai mult timp pentru mine. Asupra credinţei invăţate in sat au inceput sa apară alte presiuni si influenţe. A venit vremea sa studiez „Socialism ştiintific” „Bazele Marxism-Leninismului”, am făcut multe lecţii politice, a trebuit la rindul meu să predau unele din aceste doctrine, dar ele făceau parte din viaţa şi slujba mea. Un lucru vreau să arăt aici si îl afirm cu toată tăria si cu răspunderea celor afirmate: Nimeni, niciodată, de nicăieri, nu mi-a interzis să intru in biserică, sa particip la slujbă, să mă rog. Am martori toti consătenii că in vacanţe, concedii, mergeam la biserică chiar imbrăcat in uniformă de liceu militar, de scoală militară si mai tirziu, de ofiţer. Nimeni nu m-a intrebat vreodată de ce am făcut aşa ceva, nu m-a tras la răspundere sau pedepsit pentru asta. Ba mai mult, tinăr ofiter fiind, in Timişoara, am mers in seara de Crăciun „ a corinda” cu inca un bun prieten tot ofiter, mai intii la Tămaş Alexandru, „Şandorul lui Iuli”, apoi pe rind la mai multi şefi si ofiteri superiori din conducerea unitaţii. Unul singur nu ne-a primit cu corindatul, dar am aflat apoi ca i-a părut rău, ca avea două fete numai bune pentru doi locotenenti ca noi. Nu ne-a dat nimeni afară nici din casă, nici din armată. Prietenul meu amintit mai inainte s-a cununat la Catedrala din Timişoara, cununie la care am participat si eu. Cum am evoluat eu ca si creştin in acele vremuri nu vă pot spune in amăunţime, ramine o intimitate a omului care poate nu trebuie pusă pe tavă. Am intrat in multe biserici, mînăstiri, catedrale, chiar catedrala Metropolitană din Bucuresti. In fiecare am intrat ca si in Casa Domnului Dumnezeului meu şi m-am simtit mai aproape de cele sfinte si pline de taină. Am aprins lumînări pentru vii şi pentru morţi, am spus o rugăciune, mi-am spus un gind, o dorinţă. Totul fără ostentaţie, fără fast, la fel de simplu cum fiecare bozîntan vine duminica la biserica din sat şi ia parte la Sfinta Slujbă.
Aş mai vrea sa-ţi povestesc o intimplare din viata familiei mele, nu ca pe o „pilda” ci doar ca un fapt. Socrul meu, rămas singur vreo nouă ani după moartea neşteptată a soacrei, botezat ortodox fiind, s-a alăturat unei secte, nu contează care, sectă care l-a botezat cu mare fast. A fost un bun adept, si-a plătit chiar mai mult decît contribuţia numita „zeciuială” cere era cerută de biserica lor. Soarta a făcut ca socrul meu să cadă in grea suferinţă, in urma unui accident vascular a rămas paralizat complet, mişcind doar mina dreaptă si putînd vorbi. In toate cele cinci luni de suferinţă, pină ce Domnul l-a luat la el, am trecut cu el prin mai multe spitale. Niciodată, dar absolut niciodată, nimeni din noii lui „fraţi întru Domnul” nu l-a vizitat, nu i-a scris un rind de incurajare, nu i-au acordat un leu de ajutor. Nu că ar fi avut nevoie, a fost ingrijit de noi ca un părinte, dar parcă s-ar fi căzut, nu-i aşa? Astfel că atunci cind a simţit ca îi vine vremea, m-a rugat sa-i aduc preotul ortodox din cartier, s-a mărturisit, s-a cuminecat si a plecat liniştit sufleteşte spre cele veşnice. L-am inmormintat in credinţa ortodoxă in cimitirul din satul lui, in pămintul si in sînul bisericii in care a fost botezat. Bineinţeles că au fost discutii la inmormîntare cu fostii lui „fraţi” si a trebuit tot drumul de acasă la biserica din sat si pînă la cimitir sa port discutii lămuritoare cu acestia. Nu e locul să le relatez. Eu am respectat intotdeauna voinţa socrului meu, asa cum respect intotdeuna voinţa tuturor celor cu care mă intilnesc in viată. Aceasta le-am spus-o si lor. Şi le-am mai spus ca dacă pot să-mi numească un singur frate al lor care pe timpul celor nouă luni de suferinţă a lui i-a adresat un singur cuvînt de incurajare, aproape aş crede că au dreptul sa-l inmorminteze dupa tradiţia sectei lor. Nu a fost nimeni, absolut nimeni.
Si atunci, dragul meu consăten, iată cum imi răspund eu la intrebarea privind „Biserica părinţilor mei” – Pentru mine in primul rînd este credinţa in care m-au botezat cei doi oamnei care mi-au dat viata si au tremurat pentru mine cind eram doar o fiinţa plăpîndă şi care m-au insoţit cu gindul şi grijile lor in lungii ani in care eram departe de ei. In al doilea rind este intreaga comunitate din jurul lor, toti cei pe care îi intilnesc pe drum cind mă intorc pentru citeva zile din drumurile vietii ca sa răsuflu putin in odorul (curtea) casei părintesti din satul nostru si sa ii mai văd pe cei de acasă. Si nu in ultimul rind este Biserica din sat, cu cei care slujesc in ea, unde duminica stau la locul din stinga tatălui meu cit incă Domnul il va lăsa să stea cu noi, in mijlocul celorlalţi săteni, mai tineri sau mai bătrini. Aici mă simt mai aproape de cele sfinte şi cred că chiar dacă spun doar „Doamne ajută” este de ajuns să dobindesc intreaga impărătie a Domnului.
Si ca să inchei, repet ce am mai spus mai inainte, am respectat si respect vointa, deciziile, părerile tuturor celorlalti, credinţa lor. Dar nu imi ies din minte două versuri din inţelepciunea poporului nostru –
„Şi se roagă rugului
Şi se-nchină cucului”

Dumnezeu sa iti ajute,

Ilie a lui Cornel

2 gânduri despre „Ilie catre Pavel -1-

  1. E prea mare durerea cuibarita in sufletul meu, durere pricinuita de trecerea in nefiinta a bunului coleg de LM ,
    ILIE MATRA
    ca sa comentez fabuloasa si plina de invataminte scrisoare ,
    ILIE catre PAVEL .
    Cateva cuvinte insa , le voi spune :
    – Niciodata, dar niciodata nu-l voi uita pe ILIE !
    In primavara anului 2009 cu cateva luni inaintea intalnirii aniversare de la Campulung Moldovenesc ( 40 de ani de la absolvirea liceului militar ) bunul si altruistul ILIE , a trecut in mod special prin TURNU MAGURELE doar pentru a se intalni cu
    Aliosa /File de jurnal !!!
    Desi nu ne revazusem de 40 de ani, ne-am recunoscut dintr-o data
    iar ILIE m-a si fotografiat asa cum eram imbracat cand la telefonul sau am
    coborat in fata blocului in care locuiesc pentru a-l intampina .
    Dumnezeu sa-L odihneasca in pace !
    Cu profund respect si adanca piosenie,
    Aliosa de la XII- D .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s